Am scapat lucrarea de zirconiu pe jos si s-a spart.
Pacienta astepta sa isi intalneasca zambetul, in sfarsit, dupa atata timp. Avea sperante, dorinta si nerabdare. Era ziua cea mare. Si eu… am facut-o cioburi intr-o fractiune de secunda.
Timpul a stat in loc.
Prin picioare, din talpi, urcand ca un val de presiune, ca un tsunami rece, prin genunchi, solduri, prin coloana, pana s-a izbit in interiorul craniului meu… o senzatie si-a croit loc instant. O alunecare de teren ce aducea bolovani carati douazeci de ani.
Temerile mele, grija, tensiunea, pe toate le-am trait intr-o fractiune de secunda. Timpul chiar a stat in loc. Doar ca au trecut douazeci de ani si timpul nu a stat in loc; a trecut, incet, pe nesimtite, cu fiecare apasare de tastatura cand scriu aceste randuri, cu fiecare cuvant pe care il citesti, cu fiecare secunda in care urmaresti un clip cu mine pe internet… tic, tac, tic, tac… douazeci de ani.
Oare de cate ori s-a rotit freza in mana mea? Cate implanturi am pierdut? De cate ori am zis „Deschide gura”? Cate lacrimi am vazut in ochii pacientilor mei? Cate de bucurie, cate de teama, cate de durere sau frustrare? Tic, tac, tic, tac… douazeci de ani.
Ce nu se vede din cabinet
Am schimbat halatele, am invatat tehnici noi, am participat la cursuri si conferinte, dar uneori, la sfarsit de zi, cand sting lumina, ma opresc si simt un gol. Un gol facut din intrebari care nu au raspunsuri certe, din vise pe care le-am sacrificat pentru eficienta, din limitele pe care materialele si biologia le impun.
Am invatat ca pacientii nu vin doar cu carii sau gingii sensibile. Vin cu trecut: cu frici, cu trauma, cu rusine, cu asteptari mari sau nerealizabile. Si deseori ii vad tremurand, nu de frig, ci de teama. Uneori nici nu aud ce spun, pentru ca inima le bate tare, iar vocea li se ineaca intr-o spaima veche.
M-am trezit dimineata ca sa vindec dureri, dar unele dureri nu sunt de dinti. Sunt dureri de suflet.
Lupta invizibila a zilelor obisnuite
Profita cineva de faptul ca un dentist trebuie sa fie si chirurg, si artist, si psiholog, si administrator de afacere? Da. Programul supra-incarcat, sutele de pacienti “de la sfarsitul programului”, urgentele care apar „ca fulgerul”, schimbarile continue de protocoale (mai ales dupa pandemie), responsabilitatea financiara (facturi, salarii, taxe), personalul care se schimba, lipsa de recunoastere uneori.
Stiu doctori care lucreaza 10-12 ore pe zi, fara pauze reale, care termina cu dureri in umeri, gat, spate — postura precara, statul pe scaun, ochii aproape de cavitatea orala ore intregi, mainile tremurand dupa ce au inlantuit procedura dupa procedura. Organismul trimite semnale: oboseala, migrene, insomnii, lipsa de rabdare acasa, moment in care ai vrea sa te deconectezi dar gandul revine: „Am pacienti maine.”
Emotional, esti mereu in gol. Trebuie sa fii calm pentru pacient, optimist pentru echipa, atent la detalii cand ochii ti se inchid de somn. Ca dentist, fiecare decizie conteaza. Un diagnostic gresit, o decizie prost explicata, un pacient dezamagit… te macina.
Burnout-ul nu e un mit. Aproximativ 44-50% dintre medici dentisti raporteaza simptome de burnout: oboseala emotionala, depersonalizare, scaderea satisfactiei profesionale.
De ce merita sa continui
Si totusi, douazeci de ani mai tarziu, gasesc lumini in intuneric.
In ochii pacientului care zambeste dupa ce reusesti sa-i salvezi un dinte aparent pierdut. In mangaierile pe care le simt cand cineva imi spune „multumesc” fara durere.
In credinta ca fiecare procedura, cat de mica, poate schimba ziua cuiva — sa-i dea incredere, sa-i scada teama, sa-l faca sa revina, sa vorbeasca, sa rada.
Am nopti cand ma gandesc la un caz care nu a mers perfect. Am zile cand as vrea sa fiu altcineva — mai calm, mai eficient, mai putin vulnerabil. Dar apoi vin pacientii si-mi reamintesc: nu conteaza doar “perfectiunea”, conteaza ce faci cand nu o poti atinge, ce solutii gasesti, cum reusesti ca, la final, sa fie bine.
Cateva cuvinte pentru cei care abia incep — si pentru cei care sunt epuizati
- Cunoaste-ti limitele: nu poti fi mereu la capacitate maxima. Uneori ai nevoie sa spui „nu”, sa ceri ajutor, sa parasesti cabinetul cateva minute ca sa respiri.
- Invata sa comunici nu doar ceea ce faci, ci si ceea ce simti: impartaseste cu pacientul si cu echipa cand nu stii inca raspunsul. Omul din fata ta simte asta si asta creaza legatura.
- Gaseste-ti sensul in micile victorii: un dinte salvat, un zambet restabilit, o atingere a bunatatii intr-o zi stresanta. Acel „multumesc” rostit timid cand pacientul e mai putin speriat decat a intrat pe usa — acelea sunt campionatele noastre personale.
- Ai grija de corp: postura, somnul, pauzele, alimentatia. Nu le considera optionale. Daca trupul e obosit, si sufletul cade.
- Ai grija de suflet: vorbeste cu cei care inteleg durerile meseriei; cauta sprijinul colegilor, nu te izola in tine. Spune daca te doare. Spune daca iti este greu.
Manifestul meu pentru tine, colegul tanar — si pentru tine, pacientul care citesti
Dentistul nu e un robot. Nu suntem perfecti. Pur si simplu suntem oameni cu maini, cu visuri, cu frici. Facem greseli. Ne stapanim tremurul. Ne aplecam deasupra fiecarei guri deschise nu doar cu freza, ci cu speranta ca putem face bine.
Iar pentru pacientul care ne priveste din scaun: stiu ca te sperie freza, stiu ca ti-e teama de durere, de imaginea ta dupa tratament, de costuri, de necunoscut. Dar sa stii ceva: sufletul meu — si mainile mele — sunt aici nu doar sa trateze un dinte, ci pe omul de dincolo de frica.
Douazeci de ani, nu pentru glorie, nu pentru aplauze — ci pentru a fi un stalp cand altii se clatina. Pentru a fi uman cand altii uita. Pentru a invata cand gresesc, pentru a ridica mana cand ma doare, pentru a ofta la sfarsit de zi si a-mi spune: „Am facut ce-am putut.”
Tic, tac, tic, tac… inca un pacient ma asteapta sa-i zic: „Deschide gura.”
Si daca citesti asta, cineva iti sopteste: nu esti singur.
Dr. Bogdan Fondrea – Dental Design Timisoara
