Astazi o sa va spun povestea unui surubel. Nu e un surubel obisnuit, cititi si veti vedea!
Era o frumoasa zi de vineri. Inceput de iunie, un soare placut si caldut, doar o adiere usoara a vantului. M-am trezit la rasarit si am luat un mic dejun usor, pregatindu-ma mental pentru meciul de tenis pe care il aveam programat de la ora 9:00. Adversarul meu din aceasta dimineata, ironie a sortii, era chiar pacientul ce urma sa vina la clinica Dental Design de la ora 12:30, cel cu surubelul buclucas. El joaca tenis de mai mult timp decat mine si are rezultate mai bune, fiind la un nivel superior. Este primul meci pe care il avem impreuna. Imi plac momentele astea de pregatire inainte de meci, cand totul se concentreaza spre ceea ce am de facut. Aud cuvintele antrenorului meu: “joaca fiecare minge, ia-ti timp de pregatire a loviturii, nu incerca sa inchizi fiecare punct, construieste si ai rabdare.”
Tenisul este foarte asemanator cu artele martiale pe care le-am practicat peste zece ani, antrenorii mei de Karate si antrenorul meu de tenis imi spun cam aceleasi lucruri, sunt percepte care se potrivesc de minune in ambele domenii. Pot sa va spun cu siguranta ca se potrivesc excelent si in stomatologie. Am ajuns la tenis, terenul era perfect, mingile noi noute si mi-a placut sunetul facut de cutie cand e desfacuta, foarte satisfacator (cei ce joaca tenis stiu la ce ma refer). Am verificat racheta, mi-am legat sireturile, mi-am ridicat sosetele, prosopul si sticla de apa, mi-am pus sapca si am zambit spre adversarul meu. Una dintre asistente mi-a spus ca poate ar fi bine sa ii spun ca daca ma bate nu ii mai fac anestezie. LOL! Dar, nu asa imi place tenisul. Imi place sa castig daca merit si sa pierd cu onoare daca e mai bun decat mine. Am inceput incalzirea si meciul. Cand am intrat pe teren in mintea mea s-a facut liniste. Copacii au incetat sa existe, soarele s-a oprit pe cer, nimic nu mai conta decat mingea si… adversarul meu. Cat de asemanator este tenisul cu stomatologia, terenul cu clinica, echipamentul de tenis cu aparatura medicala!
Primul set, 2-6. Fac cu greu fata loviturilor puternice, mingea sare sus, stau in spate si nu reusesc prea bine sa tin mingea in joc atat cat o face el. In setul doi incerc sa fiu mai agresiv, sa lovesc mai apasat, sa dau drumul la brat dar nu functioneaza, nu sunt o provocare pentru el si setul se incheie cu 1-6. In momentele astea nu ma las, devin mai determinat si caut solutii pentru ca stiu ca se poate. Incepe setul trei. Am avantaj 2-0 si cumva pare ca merge spre bine. Dar si el este ambitios si luptator, si il respect pentru asta. In cele din urma pierd si acest set. 3-6. Imi felicit adversarul, merg acasa multumit pentru ca stiu ca am dat tot ce am putut si ca data viitoare voi fi putin mai bun.
Merg la baie si gandurile despre tenis se dilueaza odata cu gelul de dus ce spala urmele de zgura de pe mine, in locul lor venind cele legate de stomatologie, de micul surubel care are doar doi milimetri. Situatia este una simplu de explicat, dar mai greu de rezolvat. Pacientul nostru are un implant mai vechi pe care este o coroana. Coroana se prinde in implant prin intermediul unui bont ce se fixeaza cu un surubel. Tot la fel cum roata se fixeaza la masina cu prezoane, la fel e si la implanturi. Datorita unui cumul de factori surubelul s-a rupt in implant. Adica? Adica ori scoatem surubelul intepenit acolo ori… scoatem implantul. Asta e mult mai greu decat meciul de tenis. Dar in stomatologie sunt si eu mult mai pregatit decat in tenis asa ca am toate atuurile de partea mea.
Pacientul a venit si l-am intrebat daca are emotii. Stia ce risuri si consecinte pot fi daca esuam in indepartarea surubelului rupt. A zis ca nu are emotii, de ce sa aiba? Are incredere in mine asa ca a deschis gura si era complet relaxat. Eu aveam un plan, apoi altul, apoi altul si altul. Intotdeauna o interventie delicata o tratez initial in mintea mea, o vizualizez de cateva ori si in imaginatia mea caut problemele care pot aparea pe parcurs si le rezolv in gand. Asa ca am planul A, B, C, D etc… Nu prea ma trezesc uimit in situatii care sa ma surprinda, in stomatologie nu prea am “mingi” dificile, sunt destul de pregatit pentru a face fata diferitelor situatiilor. Imi plac provocarile, tenisul si medicina.
Incep cu inceputul: anestezie, indepartarea gingiei ce acopera implantul, magnificatie si vizualizarea surubelului. E intepenit, rupt in interior. O bucatica de doi milimetri. Niciun mod in care sa il prind sau sa il rotesc. Imi pregatisem in prealabil, pe un implantpe care il aveam in sertar, freze potrivite pentru a-l indeparta, incercand sa nu distrug filetul intern al implantului. Vorbim aici de o precizie necesara de 0,1 mm (o zecime de milimetru). In cazul in care lezam filetul aveam si o alta varianta de rezerva, am frezat si pregatit un alt surubel pentru a avea un gat mai lung deci o insertie mai adanca. L-am incercat pe implantul meu de proba si eram pregatit pentru situatii dificile. Eram pregatit inclusiv cu tot ce trebuia pentru indepartarea osului si a implantului. Dar, ca de obicei, incep cu cea mai simpla si usoara incercare. Ma consider norocos pentru ca stiu ce sa caut si unde. Surubelul nu se rupe perfect drept niciodata asa ca am identificat zona in care ma puteam agata cu un varf al unui intrument ascutit. Era blocat, la un cuplu de 20 Nm, asa cum recomanda producatorul. Deci, prima varianta: racesc surubelul astfel incat acesta sa se contracte si sa scada cuplul de insertie. Nu il racesc prea mult pentru a contracta si implantul si a provoca daune gingiei si osului, insa nici prea putin. Deci, cat? Nu stiu, atat cat trebuie. Am facut asta… nimic nu s-a intamplat. Am vibrat surubelul. Era blocat. Am incercat inca o data, racit mai mult si… miracol! (well.. miracol sau planificare?) Am vibrat iar surubelul si s-a rotit. Incet, fara graba, cu atentie, l-am scos. Implantul a fost salvat!
Coroana dentara deja era pregatita, am folosit un surub nou si gata. Succes!
Ce s-ar fi intamplat daca esuam in a scoate bucatica rupta sau in procesul indepartarii lui aduceam daune filetului intern al implantului? Timp pierdut, materiale folosite, multi bani cheltuiti pentru aditii osoase de regenerare tisulara, sase luni sau un an pana am fi putut folosi alt tip de implant, cu conexiune conica, doua operatii prin care trebuia sa treaca pacientul… miza era mare. Nu chiar o finala de Roland Garros, insa eu am tratat-o ca pe una.
Asa ca la finalul interventiei, al zilei si al saptamanii, am urcat pe podium (pe acoperisul clinicii) cu o parte a echipei mele minunate, am facut un selfie si am plecat multumit spre un weekend petrecut la tara. Medalia ce o port la gat si cupa ridicata deasupra capului le impart cu colegii mei care ma sustin si sunt reprezentate de zambetul unui pacient sanatos.
Totul e bine cand se termina cu bine!
Nu exista roluri mici, doar actori mici, si nu exista nici surubele mici.
Dr. Fondrea – www.dentaldesign.ro
